Am pierdut medaliile olimpice la meditații

Min

Poate sportul de performanță să supraviețuiască sistemului de învățământ bazat pe meditații?

Un amic a share-uit recent pe Facebook statistica Olimpiadei din 1984, de la Los Angeles.  România a fost a doua țară la numărul de medalii, după SUA, cu 20 de aur și 53 în total! Pare incredibil, dacă ne uităm la rezultatele de la Tokyo. Și în general la ce se întâmplă în sportul românesc. Trebuie să spunem că blocul comunist a sabotat acea Olimpiadă, iar abonatele la medalii precum URSS, RDG sau Ungaria, care în mod normal se situau înaintea noastră, nu au participat. De altfel, când au revenit țările comuniste la Olimpiadă, în 1988 la Seoul, am fost a 8 națiune după numărul de medalii de aur.

Ce se întâmplă acum? De ce nu mai câștigăm medalii olimpice? De ce, în general, nu mai câștigăm în sport? Păi să începem cu începutul, cu școala. Și cu meditațiile.

Să fie clar, învățământul în România nu este gratuit. Sau, mai precis, avem un învățământ gratuit și unul privat pe care îl frecventează majoritatea elevilor, indiferent de gradul lor de pregătire.  Materia este făcută de profesori care vor să le vină copiii la meditații. Cu alte cuvinte, curricula nu are treabă cu ce le trebuie elevilor să fie adaptați la schimbările profunde din societate sau la ce skill-uri cer angajatorii. Învățământul gratuit trebuie să asigure, în România, un pipeline de elevi pentru meditațiile profesorilor, care de multe ori chiar și predau la clasă.

Așa ajungem inevitabil la meditații, care se fac, bine înțeles, nu doar pentru admiterea la liceu sau la facultate, ci și ca să fii în formă, să iei note bune până atunci. Nu vorbim deci de 2 ani de meditații în clasele V – XII, ci de 4 ani sau chiar mai mulți. Se fac meditații și la clasele I-IV mai nou. Așa se face că, după orele de curs, elevii își fac temele obligatorii date de profesori cam la fiecare materie și apoi se mai duc și la meditații. Cine să mai aibă timp de sport și încă unul de performanță? Iar problema meditațiilor este doar începutul.

 

Ori ești bun la mate, ori la sport”

 

Am avut ocazia să vorbesc cu prieteni care au copiii la școală în SUA și Olanda. Sportul este susținut de comunitate și este gratuit, iar copiii îl practică zilnic. Și este normal așa, pentru că ei au nevoie să alerge, să concureze, să își încerce limitele. Așa se dezvoltă și cresc. În cazul nostru, copiii au garantate doar două ore de sport, făcute în condiții jalnice, de multe ori  în săli improvizate. Iar cursurile suplimentare sunt private în cea mai mare parte. Și atunci când vine timpul meditațiilor, câți părinți aleg să renunțe din motive financiare la orele de sport? Foarte mulți, din păcate. Există și aici excepții – cluburi sportive pline de copii, mai ales în marile orașe pe lângă cluburi consacrate, dar ele sunt excepția, nu regula.

Veți spune ca nu sunt bani pentru sport. Nu este chiar așa. Prin jurul Bucureștiului există mici orășele suficient de bogate ca să își permită echipe de fotbal în prima Ligă. Dar curios, nu au bani pentru mai multe cluburi sportive comunitare pentru copii. Și în orașele mari există baze nefolosite, în paragină. Îmi aduc aminte că în 1990 făceam cursuri de caiac gratuite pe Herăstrău. Mai trec și acum pe lângă acea bază, ascunsă între cluburi private de tenis și cluburi de fițe. Legea nu permite desființarea ei, dar nici nu obligă autoritățile locale să investească în ea. Avem în schimb adevărate catedrale fotbalistice, stadioane de zeci și chiar sute de milioane de euro, gazde ale unor formații jalnice, care nu au mai prins primăvara europeană de ani buni.

Apoi noi, românii, mai avem o idee proastă despre relația dintre sport și învățare. Am scris recent și de ce nu ne descurcăm mai deloc la sporturile de echipă. Prea mulți părinți în România cred că sportul este doar o diversiune care nu îi lasă pe copiii lor să învețe mai mult din programa făcută special ca să se apuce de meditații. Și atunci alegerea este clară – ”lasă prostiile, pune-te cu burta pe carte”.

Revin la prietenii din SUA – fata lor de liceu are ore de sport în fiecare zi. Părinții plătesc doar transportul către stadion și spre casă, circa 50 de dolari, pe lună. Inutil de spus că atunci când ajung acasă, elevii din țările occidentale vin cu temele făcute și nu au nevie de meditații. Ca să fim clari, vorbim despre copiii cu rezultate medii, nu despre cei care au nevoie să recupereze anumite materii – care este normal să fie ajutați.

Între temele pentru acasă și meditații, între lipsa bazelor gratuite de antrenament și o cultură anti-sportivă extrem de dăunătoare, medaliile olimpice de aur sunt doar o amintire tot mai ștearsă pentru România.

Newsletter

Start your day informed!

Şi tu poţi scrie articole pe Democracy Mania!

Click aici
0 Comentarii
Inline Feedbacks
View all comments
Abonează-te!
Fii primul care află ce este nou pe platforma noastră.
ABONEAZĂ-TE
Fii primul care află ce este nou pe platforma noastră
Dacă ai talent la scris, eşti creativ şi ai ce povesti şi altora, alege să devii contributor Democracy Mania!
0
Spune-ne aici ce crezi despre acest subiect.x
()
x

Pune Democracy Mania pe ecranul principal al telefonului

Adauga pe ecranul principal
×