Cum să ratezi la Evaluarea Națională de la clasa a VIII-a (II)

Min

Evaluarea Națională de anul ăsta n-o să arate nivelul real de pregătire al elevilor. Cel mult, va fi un test în condiții reale pentru performanța profesorilor, nu a elevilor. Mă aștept, prin urmare, la niște note fie umflate, fie catastrofale.

De cînd Ministerul Educației publică faimoasele „teste de antrenament” (acum săptămînal), le citesc pe toate cele de la Română. Uneori descopăr greșeli inexplicabile, inclusiv în bareme. De cele mai multe ori, mă apucă groaza cînd mă gîndesc la cum ar trebui să rezolve un copil de 13-14 ani un subiect care cere să se identifice niște cuvinte dintr-o serie dată care au același număr de litere și sunete. Sau la subiectele care cer să se identifice diftongi ori triftongi.

Pentru că, deși pare simplu, nu e. Iată de ce.

Structura subiectelor pentru proba la Română a Evaluării Naționale de la finalul clasei a VIII-a este următoarea:

Subiectul I.A: două texte de citit la prima vedere, de regulă – dar nu exclusiv – literare. Pe baza acestora, autorii subiectelor formulează cîteva cerințe care măsoară, sau ar trebui să măsoare: capacitatea copilului de a citi literele (adică alfabetizarea); de a înțelege textul la nivel primar (adică de a recupera informații punctuale, de genul cine ce spune); de a înțelege sensul global al unor propoziții; de a asocia textul sau textele date cu o experiență personală; și, în fine, capacitatea de a asocia textul dat cu un altul, din propriile lecturi. Pe lîngă toate astea, uneori mai apar întrebări referitoare la figurile de stil utilizate sau la „tiparul textual” identificabil în două fragmente – care poate fi descriere, narațiune, dialog etc.

Subiectul I.B conține întrebări de Limba română. Majoritatea sînt de un nivel elementar: se cere, de exemplu, identificarea unor părți de vorbire de genul substantivelor, pronumelor etc., uneori cu precizarea cazului gramatical. Tot referitor la gramatică, o cerință aproape constant întîlnită este construirea unor enunțuri cu anumite forme (sau funcții gramaticale) ale unor cuvinte – de genul „alcătuiți o propoziție în care cuvîntul X să fie complement direct”. Printre cele mai complicate cerințe pe care le-am întîlnit au fost, de pildă, ilustrarea unui verb copulativ sau a unui circumstanțial de loc. Inutil de spus că nivelul de dificultate este cu mult sub cel al analizei morfosintactice, inclusiv în ceea ce privește sintaxa frazei, pe care am învățat-o eu pentru admiterea la liceu, în 1989.

Singura excepție – dar pe care nu am întîlnit-o foarte des – este reprezentată de cerința de a rescrie în mod corect un text scurt cu greșeli de limbă, nu toate strict gramaticale.

Există, de asemenea, întrebări de lexicologie, mai toate despre derivare sau conversiune („schimbarea valorii lexico-gramaticale”, cum se spunea pe vremuri), dar și întrebări care țin de fonetică: diftongi, triftongi, corespondența sunet-literă etc.

În fine, la subiectul al II-lea elevii au de scris o compunere liberă pe o temă dată sau, uneori, trebuie să facă rezumatul unuia din textele de la subiectul I.A.

Un examen care nu înseamnă (mai) nimic

Nu cred că toate acestea sînt relevante pentru nivelul real de pregătire al elevilor. În această variantă, subiectele de la Evaluarea Națională nu măsoară competențe, deși asta se presupune că fac. Mai exact, o cerință de genul „alcătuiți o propoziție în care cuvîntul X să fie complement direct” nu arată că elevul știe în mod real ce este un complement direct, ci doar că are noțiunea vagă că această funcție sintactică e chestia aia numită „minge” care vine după un verb de genul „X lovește mingea” și „răspunde la întrebarea „ce / pe cine lovește X?” Ceea ce măsoară aceste subiecte este cunoașterea unor definiții. Nu competențe.

Nu astfel de definiții ar trebui să învețe copiii. De fapt, ei ar trebui să știe, de pildă, diferența dintre un complement – o poziție sintactică obligatorie, cerută de verbe – și circumstanțiale, care sînt poziții sintactice facultative. Ar trebui să înțeleagă cum se organizează cuvintele în grupuri – cu centri nominali, verbali, pronominali etc. Ar trebui să înțeleagă limba ca sistem, să știe că ea evoluează și că greșelile de limbă din prezent pot deveni cu timpul normă. Ar trebui să știe și că există greșeli care nu sînt acceptabile. Ar trebui să știe că gramatica nu e o lege, ci o descriere a felului în care se structurează limba, și că la fel cum există descrieri mai bune sau mai proaste există și gramatici mai mult sau mai puțin adecvate.

La clasa a VIII-a, ca în anul I de Litere

În ceea ce privește subiectele de fonetică, am mari îndoieli că autorii lor le înțeleg gradul de dificultate. Iată un exemplu. Se dă întrebarea:

Au număr egal de sunete și de litere ambele cuvinte din seria:

  1. „alegeau”, „fuge”
  2. „ciolane”, „pureci”
  3. „maxilarele”, „ele”
  4. „aceste”, „fragedă”

Subiectul nu se poate rezolva corect și riguros, ca elevii să înțeleagă ceva, decît cu ajutorul unei așa-numite „transcrieri fonetice”, care folosește litera [č] pentru a nota pronunțarea grupurilor de litere ce și ci, respectiv [ğ] pentru ge și gi, [k’] pentru che, chi, respectiv [g’] pentru ghe, ghi. De asemenea, elevii trebuie să știe că fiecare silabă conține o singură vocală accentuată și să plaseze corect accentul.

Răspunsul corect la întrebarea de mai sus este 4: [ačeste] și [frağedă] au același număr de sunete și litere. Pentru comparație, nu este și cazul perechii [aleğau] și [fuğe], în care primul termen are o literă în plus față de numărul de sunete. La fel, [čolane] și [pureč] au un număr diferit de sunete și litere, iar [maksilarele] are un sunet în plus.

Subiecte de tipul ăsta eu am făcut în primul an de facultate. Nu e neapărat complicat, dar mă întreb la ce servesc ele în școală. Nu cred că ele au vreo utilitate pentru cultivarea limbii, în orice caz nu în scopurile declarate – și anume să îi învățăm pe copii să comunice corect.

Nu cred că e vreun elev care nu îl accentuează corect pe „alegeau”. Cel mult, astfel de subiecte (ca și identificarea diftongilor, o adevărată fixație a ministerului) ar mai putea servi la învățarea despărțirii în silabe, dar asta e o problemă secundară față de halul în care se vorbește azi limba română. Ar fi foarte interesant de văzut cîți elevi reușesc să transcrie corect numărul de diftongi și de sunete din cuvintele „ghiocel”, „cianură” sau „ghiurghiuliu”: [g’iočel], [čianură], [g’urg’uliu]. Bieții copii, bieții părinți.

Party like it’s 1966

Citind subiectele, am convingerea că și profesorii, și cei care fac subiectele pentru examenele naționale trăiesc încă în 1966, anul singurei ediții postbelice a Gramaticii limbii române, care a rămas în uz pînă în 2005. De peste 15 ani, profesorii de Română au la dispoziție o nouă Gramatică, realizată tot sub egida Academiei Române, în două ediții. Ulterior, aceeași echipă de lingviști a publicat o Gramatică de bază a limbii române, pentru uzul profesorilor, precum și o Gramatică pentru gimnaziu. Nu e ca și cum profesorii n-ar fi avut timp să se pregătească; eu însumi am învățat la facultate, la mijlocul anilor 1990, multe dintre „noutățile” noii Gramatici. Dar da, sfînta programă „nouă” arată mai mult ca în 1966 decât în 2021. Ceea ce e de fapt pe placul profesorilor, care n-au motive să se pună cu burta pe carte. Oricum, nu e pielea lor în joc; la examen n-au să pice ei, ci copiii.

Despre

De formație filolog, Bogdan Ciubuc a fost profesor, jurnalist, a lucrat în administrația publică și în sectorul guvernamental, iar de cîțiva ani este antreprenor.

Photo by Alfons Morales on Unsplash

Newsletter

Start your day informed!

Şi tu poţi scrie articole pe Democracy Mania!

Click aici
0 Comentarii
Inline Feedbacks
View all comments
Abonează-te!
Fii primul care află ce este nou pe platforma noastră.
ABONEAZĂ-TE
Fii primul care află ce este nou pe platforma noastră
Dacă ai talent la scris, eşti creativ şi ai ce povesti şi altora, alege să devii contributor Democracy Mania!
0
Spune-ne aici ce crezi despre acest subiect.x
()
x

Pune Democracy Mania pe ecranul principal al telefonului

Adauga pe ecranul principal
×