Democrația românească: un câmp de flori care așteaptă răsad curat

Min

Ideea și practica democrației apar, după cum știm deja, încă din Antichitatea grecească unde forma democrației era una elitistă, adică votul direct era exprimat doar de către cetățenii cetății, care erau bărbații cu o stare materială bună, se excludeau, deci, femeile, bărbații fără avere, persoanele născute înafara granițelor cetăților elene, sclavii etc. Aceasta a reprezentat prima formulă în care cetățenii, așa cum erau ei socotiți, să aibă dreptul de a se exprima în ceea ce privește mersul lucrurilor la nivel public și politic. Între timp, lucrurile au evoluat: de la monarhii și republici autoritare din Evul Mediu, apoi prin revenirea la democrația elitistă a secolelor XVIII-XX, până la totalitarismul care mima democrația din a doua jumătate a secolului trecut, ideea de reprezentare și participare a cetățenilor a fost, pe rând, schimbată, modificată, uneori batjocurită sau lăsată de izbeliște. Însă, după anii 1990, lucrurile se schimbă în Europa și în lume, când ideea de democrație revine, încet-încet, în prim-planul factorilor de decizie, policy-makers, și se îmbunătățește constant. Pentru a vedea, însă, cum anume se poate îmbunătăți ideea de demos kratos, puterea poporului, propun să ne uităm la metodele pe care le avem în zilele noastre.
O metodă a democrației directe este referendumul. Acesta are o practică veche, prin votul tuturor cetățenilor, și a ajuns în zilele noastre o metodă de lucru folosită atât de regimurile democratice, cât și de cele autoritare sau totalitare atunci când acestea din urmă vor să macheze o doleanță proprie și să o pună pe spatele poporului. Referendumul este una dintre puținele forme ale democrației directe pentru că prin el cetățenii pot răspunde în mod direct la o problemă sau propunere care apare în societate. Cel mai adesea astăzi, referendumul se folosește în unele cantoane elvețiene pentru ca autoritățile să păstreze contactul cu poporul, dar și noi, în România, avem această practică: din anii 1990 până în 2019 am avut numeroase ocazii în care să ne spunem părerea direct prin referendum , chiar dacă propunerea a început de sus în jos (de la guvernanți spre popor) precum în cazul reviziurii Constituției, sau a modificărilor în Justiție de anul acesta, cât poate veni și de jos în sus (de la popor spre autorități), precum a fost referendumul pentru familie din anul 2018. Indiferent de votul în sine sau de motivul pentru a vota sau nu la referendum, acesta rămâne una dintre puținele modalități de liberă și directă exprimare a poporului în chestiunile publice ale cetății.

Dacă ne gândim la România după anii 1990, o putem compara cu un câmp de flori parțial pustiu, unde fiecare are dreptul să sădească ceea ce își dorește, ca mai apoi toți să culegem, sau nu, roadele. Tot așa este și cu democrația românească, un câmp de flori pe care de 30 de ani se sădesc de toate: alegeri, referendumuri, petiții sau proteste.Ajunși la acest capitol, o altă formă a implicării directe în viața publică a cetățenilor este petiția. Aceasta poate fi scrisă și trimisă autorităților, modelul clasic, sau poate fi petiție online, prin care poporul să își spună propunerile în mod direct. Însă, singurul impediment când vine vorba de petiții este faptul că acestea nu au validitate juridică, adică nu este nimeni obligat să țină cont de ele, în contra exemplu, alegerile, referendumul și protestele sunt luate în calcul. Primele două au valoare juridică, iar cel din urmă, protestul, nu are, însă este o mișcare socială.Mișcările sociale reprezintă, într-o democrație, o altă metodă directă de a încerca înfluențarea mersului lucrurilor sau schimbarea status quo-ului, cum s-ar spune în termenii de profil. Deși acestea nu au valoare juridică, așa cum ziceam, sunt luate în calcul de cele mai multe ori pentru că sunt vizibile și sunt imprevizibile din punct de vedere al evoluției, adică o grevă poate deveni manifestație, care poate deveni protest, iar în cele din urmă, revoluție. Iar noi, românii, am experimentat cam din toate acestea în ultimii 30 de ani, de la revoluția din anii 1989, la protestele și mineriadele din anii 1990-2000, cu accent pe protestele masive care au stopat unele modificări în Justiție din 2017, care, la fel, au fost un mod direct de exprimare a voinței poporului pe o anumită temă.

 Inafară de aceste metode exprimate direct și descrise pe scurt mai sus, democrația mai implică niște cerințe esențiale pentru a fi funcțională. Dacă la capitolul referendum, alegeri libere și proteste, România a evoluat mult în ultimii 30 de ani, pe cealaltă parte a balanței, avem încă acel câmp de flori pe jumătate, poate, sădit cu flori. În acest capitol găsim cele trei condiții, care, conform autorilor din științe politice precum Robert Dahl în teza politică numită SpreDemocrație – o călătorie, să definească o democrație: domnia legii și statul de drept, respectarea drepturilor și libertăților oamenilor și principiul separării puterilor în stat, pe care îl avem de la Montesquieu, adică puterea legislativă să nu interfereze cu puterea executivă, și niciuna dintre ele să nu interfereze cu puterea judecătorească. La acest capitol, România mai are de lucru pe câmpul ei de flori, iar de asta ne putem da seama dacă ne uităm la instituțiile (Uniunea Europeană sau ONU) sau organizațiile (ONG-uri sau Think-Tank-uri) internaționale care se ocupă cu studiul democrației, precum Active WatchFreedoom House sau Amnesty International. În toate acestea, România apare mereu pe un loc decent, sau primind o notă bună, însă niciodată în top. (https://freedomhouse.org/report/freedom-world/2019/romania precum aici).

O posibilă explicație pe care am găsit-o pentru acest fapt poate fi din cauză că în România nu se pune suficient de mult accentul pe o altă formă care poate reprezenta democrația și implicarea cetățenilor în viața publică, și anume evenimente precum participarea și implicarea în mediul non-guvernamental. Aceasta are legătură foarte strânsă cu ideea de capital social, adică încrederea oamenilor între ei și față de guvernanți, iar acest lucru în România este încă scăzut. Ideea de capital social poate fi imbunătățită cu participarea mai mare a românilor în mediul ONG, fundații sau organizații de orice fel, având în vedere că din partea U.E. există și susținere și fonduri pentru acestea, iar unul dintre scopul acestora este principiul colaborării și a creării de comunități față de care să simțim că aparținem și unde putem participa individual și colectiv. Iar tocmai acest lucru face, din punctul meu de vedere ca absolvent de Științe Politice, ca democrația românească să fie uneori șubredă. Implicarea socială în organizații non-guvernamentale ar crește și ideea de capital social, adică al nivelului de încredere între oameni, lucru ce ar duce și la creșterea implicării sociale la scară mare în favoarea democrației. Aceasta din urmă este rețeta pe care aș propune-o pentru România la 30 de ani de la intrarea în democrație ca regim politic. În general, rețeta de predare pentru o democrație funcțională se oprește la statul de drept, însă, văzând cum merg democrațiile consacrate occidentale, ideea de capital social rămâne, în secolul nostru și pe viitor, un factor de bază pentru evoluție a ceea ce ne-au lăsat anticii mai de preț pentru viața publică, și anume democrația.

Pe final, scriind acest articol pentru SuperBlog 2019: democrația nu e perfectă, dar este perfectibilă.

Newsletter

Start your day informed!

Şi tu poţi scrie articole pe Democracy Mania!

Click aici
0 Comentarii
Inline Feedbacks
View all comments
Abonează-te!
Fii primul care află ce este nou pe platforma noastră.
ABONEAZĂ-TE
Fii primul care află ce este nou pe platforma noastră
Dacă ai talent la scris, eşti creativ şi ai ce povesti şi altora, alege să devii contributor Democracy Mania!
0
Spune-ne aici ce crezi despre acest subiect.x
()
x

Pune Democracy Mania pe ecranul principal al telefonului

Adauga pe ecranul principal
×