Măștile responsabile. Opinie de Mircea Mihăieș

Min

Livresc și putred de imagini literare cum sunt, eu văd mai întâi reflecția culturală și abia apoi realitatea. De pildă, atotprezentele măști de protecție contra coronavirusului se leagă automat pentru mine de „omul cu masca de fier” al lui Dumas, dar și de botnițele țăranilor ce culegeau struguri, dintr-un roman proletcultist al lui Zaharia Stancu. Dar mă gândesc și la Zorro sau la pirații jucați de Douglas Fairbanks. Imaginația mă trimite în zona goticului și a romantismului negru.

 

Atotprezentele camuflaje faciale induc o senzație de irealitate, ca și cum orașele ar fi fost abandonate de oameni, iar în locul lor ar fi apărut niște păsări cu ciocuri amenințătoare. Că la mijloc e și multă demență o dovedește faptul că diverse firme au început să ofere măști personalizate ori variante „de lux”. Suferință, suferință, însă nu abandonăm șicul nici când moartea ne așteaptă la fiecare colț de stradă!

Ironia sorții face ca una din marile surse de infecție cu coronavirus să fi fost carnavalul de la Veneția – un festival prin excelență al măștilor. Privit retrospectiv, evenimentul conține un cinic avertisment. Îmi propun de mai mulți ani să particip la acest uriaș festival, așa că am proaspete în memorie reclamele făcute inclusiv de firme de turism din România, ce le ofereau doritorilor servicii complete. Cât de complete au fost ele, se vede în clipa de față, când zeci de mii de oameni au fost infectați și câteva mii au murit. Deși se dăduseră deja avertismente severe, dezlănțuirea de veselie din orașul de pe lagună n-a fost oprită.

Deocamdată, în România, măsurile de protecție îi vizează pe bătrâni și, într-o măsură mai mică, pe copii. Persoanele de peste 65 de ani sunt obligate să stea în casă, dar copiii beneficiază, tehnic vorbind, de o libertate de mișcare incomparabil mai mare. Chiar dacă nu mai zburdă pe străzi, îi vezi pretutindeni în curțile blocurilor sau migrând de la un apartament la altul. Drept dovadă, îmbolnăvirile s-au înmulțit substanțial după adoptarea măsurilor de „distanțare socială“, și nu au scăzut. Și vor continua să crească, în ciuda măsurilor din ce în ce mai restrictive. Și asta pentru că există o logică a bolii care transgresează barierele pe care sunt capabili să le ridice oamenii. Mai nou, se dă vina pe cei care se întorc în țară din epicentrul pandemiei, Italia și Spania. Nu există statistici, dar realitatea e că foarte puțini dintre cei reveniți sunt contaminați. În schimb – se pretinde –, îi contaminează pe alții… Îmi scapă logica acestei aserțiuni, chiar dacă statisticile par să-i dea dreptate. În astfel de situații, prefer să fiu fatalist: dacă e să ți se întâmple, ți se întâmplă oricum!

Asta nu înseamnă că nu mi-am luat unele măsuri de precauție. Nu mai ies din casă decât dacă e strict necesar. Am îmbibat ștergătoarele de la intrare în soluții de clor și las hainele la „aerisit” pe balcon. Mă spăl des (ba chiar în exces – dar asta e la mine o boală veche) pe mâini. Mă deplasez doar pe jos și cu bicicleta (că metrou oricum nu avem în oraș, iar tramvaiele și autobuzele nu-mi sunt de folos pe traseele pe care le am de străbătut). Într-un cuvânt, încerc să fiu un „cetățean responsabil”. Adică o mască. De fapt, unele din aceste măsuri ar fi trebuit să fie normalitatea și până acum. Dar trăim de prea multă vreme într-o lume murdară și într-o țară hiper-murdară pentru a ne iluziona că ne vom schimba.

Dincolo de suferință, dincolo de victime, situația e înrăutățită de absența unui orizont clar privind evoluția și încheierea acestei nebunii. Între negaționiști și catastrofiști, pendulul tragediei sună funebru. Unii, specialiști de elită ai domeniului, spun că totul e o farsă și că n-ar fi nimic nou cu pandemia actuală. Ceilalți, dimpotrivă, că ne aflăm în fața unuia dintre cele mai îngrozitoare flageluri care au lovit omenirea. Și unii, și alții vin cu cifre și exemple ce nu pot fi contestate. Tot ce-ți rămâne e să le dai dreptate, solomonic, și unora și altora – și apoi să-ți pui masca și să încerci să nu înnebunești.

 

Citește și:

Sorry. No data so far.

 

Discut zilnic cu prieteni și cunoscuți, încercând să aflu cum s-au acomodat cu noile condiții de viață. E limpede că gradul de suportabilitate e tot mai scăzut. Observ, de la o zi la alta, o intensificare a nervozității și o diminuare a răbdării. Dacă unele gesturi s-au automatizat (purtarea măștii și completarea documentelor care să ateste că ai dreptul să circuli în anumite zone, spălarea pe mâini etc.), absența contactelor sociale e resimțită acut. Îngrijorarea mea cea mare de aici provine: din faptul că prelungirea stării de încordare va duce la alterarea multor cutume care constituie baza civilizației noastre. Mă refer, de pildă, la participarea la concerte și conferințe, dar și la frecventarea muzeelor. Știu ce înseamnă să te afli în Italia la Vatican ori în Franța la Luvru: înseamnă să înfrunți cozi uriașe și să simți, la propriu, răsuflarea fierbinte a sute și sute de oameni. De-acum, astfel de situații vor fi evitate.

Ce se va alege de marile spectacole pop și rock? Parcurgând lista concertelor anulate lunile acestea, am socotit că ele adunau zeci și zeci de milioane de spectatori. Prin ce metode vor fi compensate efectele benefice în plan social ale turneelor marilor artiști? Nu mă refer doar la uriașele pierderi materiale, ci și la elementul de reglare socială, atât de important mai ales pentru generația tânără. Ce efecte va avea adrenalina neconsumată în timpul meciurilor de fotbal asupra comportamentului indivizilor? Deocamdată, nu am văzut niciun studiu asupra acestor chestiuni. Dar tare mi-e teamă că atunci când am să le văd, o să-mi piară cheful să le citesc.

Noutățile care vin din domeniul artelor sunt înspăimântătoare. La New York, oraș în care cultura este un gigant industrial, s-a constituit, informal, un grup al managerilor din domeniu care țin zilnic conferințe pentru a încerca să găsească soluții la situația deja catastrofală. Dezastrul financiar nu a ocolit pe nimeni. Astfel, una dintre cele mai faimoase instituții culturale ale planetei, Metropolitan Opera, se confruntă cu o stare nemaiîntâlnită în istorie, indiferent de ceea ce s-a întâmplat pe plan politic, militar ori medical în Statele Unite. Directorul general al Operei, Peter Gelb, i se confesa unui ziarist de la „Washington Post“: „Practic, îmi petrec zilele la telefon și la computer, având video-conferințe și vorbind cu consiliul de conducere, pe care-l informez constant, adunând fonduri din donații și vorbind cu artiștii.“

Sunt declarații și acțiuni de circumstanță, care nu vor putea opri tăvălugul nemilos al falimentului și disperării. E adevărat, în America există mulți milionari și miliardari generoși la capitolul finanțării instituțiilor artistice. Dar cât timp vor putea ei, prin actele de caritate, să oprească prăbușirea unui sistem în care sumele vehiculate anual se socotesc în sute de miliarde, iar profitul în zeci de miliarde? După estimările specialiștilor, distanțarea socială, deocamdată rezultat al obligațiilor stabilite prin lege, va persista, benevol, mult după ce, în mod oficial, ea nu va mai fi impusă. Or, asta va avea o influență directă asupra prezenței oamenilor în sălile de teatre sau concerte.

Există, după cum se știe, și o puternică industrie conexă a artelor spectacolului. De la cărți și albume la tricouri și o infinitate de memorabilia, ele nu mai sunt accesibile, deoarece magazinele care le vând sunt și ele închise. Toate cele 41 de săli de spectacol de pe Broadway și-au ferecat porțile. La fel și sutele de teatre mai mici, din zonele cunoscute sub denumirea off-Broadway sau off-off Broadway. A fost amânată (în perioada aceasta, un sinonim pentru anulare) ceremonia de decernare a premiilor Tony. Cei aproape 90.000 de oameni implicați doar în această ramură artistică într-un singur oraș, New York, sunt aduși la sapă de lemn. Suferă implicit și comunitatea: impozitele de aproape 600 de milioane de dolari achitate anual primăriei newyorkeze nu vor mai fi, cu siguranță, plătite.

Potrivit aceluiași ziar, „The Washington Post“, la fel de puternic lovit va fi și domeniul organizațiilor non-profit. Dacă instituții culturale precum Metropolitan Opera, Radio City, Carnegie Hall, New York Philharmonic și multe altele, între care companiile de balet sau orchestrele simfonice, vor încheia anul cu datorii, altele, care nu au o infrastructură economică solidă, vor intra direct în faliment. N-ar fi o situație nouă. Cu excepția marilor vedete din industria filmului și a celor care prind roluri în mega-succesele de pe Broadway, artiștii sunt obișnuiți „să tragă mâța de coadă“. Acum opt-nouă ani am stat îndelung de vorbă cu o tânără actriță americană, după un spectacol pe off-Broadway, în care juca rolul principal. Mi s-a părut extraordinară. Nu auzisem până atunci de ea și n-am mai auzit nici de atunci încoace. Dar sunt sigur că a continuat să lupte. Cu o seninătate stupefiantă, mi-a povestit cum arată viața ei, ce meserii face între o piesă și alta, la câte audiții participă până să obțină un rol. Ceea ce-mi spunea mi se părea halucinant. Pentru ea, nu existau munți care nu puteau fi escaladați și nici mări de nestrăbătut. Acum mă gândesc că e mult mai bine pregătită pentru aceste vremuri de suferință și restriște decât oricare dintre marii bărbați politici din România. Ar merita s-o numim nu doar Ministru al Culturii, ci și al Internelor și Sănătății.

 

P.S. Corina Șuteu mi-a reamintit numele ei. O cheamă Nadia Bowers.

 

Mircea Mihăieș este  scriitor, critic literar și profesor de literatură engleză şi americană la Universitatea de Vest din Timişoara. Este, din 1990, redactor-șef al revistei Orizont, la care a debutat în 1979, și editorialist la România literară, unde,  din 1993, deține rubrica săptămânală „Contrafort”. A fost distins de trei ori cu premii ale Uniunii Scriitorilor din România. În 2016, a fost desemnat Scriitorul Anului, pentru volumul „Ulysses 732”. Printre volumele publicate se numără: De veghe în oglindă (1989), Cartea eşecurilor. Eseu despre rescriere (1990), Femeia în roşu (1990, în colaborare cu Adriana Babeţi şi Mircea Nedelciu), Cărţile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea (1995), Victorian Fiction (1998), Viaţa, patimile şi cântecele lui Leonard Cohen (2005),  Despre doliu. Un an din viaţa lui Leon W . (2009), Ultimul Judt (2011),  Ce rămâne. William Faulkner şi misterele ţinutului Yoknapatawpha (2012), Istoria lui Corto Maltese, pirat, anarhist şi visător (2014), Ulysses, 732. Romanul romanului (2016), Şapte zile, plus una. Un dialog cu Ilie Stepan (2018), Molly Bloom. Romanul unei femei (2019). De asemenea, a publicat şi şase volume şi în colaborare cu Vladimir Tismăneanu: Balul mascat (1996), Vecinii lui Franz Kafka, Romanul unei nevroze (1998), Încet spre Europa (2000), Schelete în dulap (2004), Cortina de ceaţă (2007) şi O tranziţie mai lungă decât veacul (2011).

Articolul a apărut inițial aici. 

 

Newsletter

Start your day informed!

Şi tu poţi scrie articole pe Democracy Mania!

Click aici
0 Comentarii
Inline Feedbacks
View all comments
Abonează-te!
Fii primul care află ce este nou pe platforma noastră.
ABONEAZĂ-TE
Fii primul care află ce este nou pe platforma noastră
Dacă ai talent la scris, eşti creativ şi ai ce povesti şi altora, alege să devii contributor Democracy Mania!
0
Spune-ne aici ce crezi despre acest subiect.x
()
x

Pune Democracy Mania pe ecranul principal al telefonului

Adauga pe ecranul principal
×