Povestea unei medalii olimpice în țara lui „da, dar …”

Min

În caz că nu ați urmărit schimbul de replici dintre Ana Maria Popescu (Brânză), campioana noastră la scrimă, și Eduard Novak, ministrul Sportului: pe scurt, Ana a câștigat argintul la proba individuală de spadă de la Jocurile Olimpice de la Tokyo și, într-un acces de sinceritate, a spus că e foarte fericită cu argintul ei obținut la 37 de ani și muncit cu fiecare fibră musculară, fără mare ajutor din partea statului. Și ce răspunde ministrul? Că nici dacă avea cinci milioane de euro, de care Federația de Scrimă are nevoie pentru a construi o sală de antrenament pentru copii, tot nu lua aurul. Schimbul complet de replici e aici.

Nu poți să ajuți, ok, dar contează și cum n-o faci

În ultimă instanță, problema nu e neapărat sprijinul mai întotdeauna inexistent al statului român pentru sportivii care, ca să fim sinceri, chiar pun România pe harta performanțelor, dat fiind că nu ne lăudăm cu realizări strălucite în multe domenii. Nu, nu e vorba de ce nu poate (sau nu vrea) să facă statul. E vorba de miserupismul cu care nu o face. E vorba de atitudinea bine cunoscută de bătaie de joc la adresa oamenilor care strâng din dinți, muncesc până cad jos, se luptă și se chinuie în ciuda autorităților, nu cu ajutorul lor. E vorba de atitudinea aproape batjocoritoare la adresa fraierilor care muncesc, chiar și pentru ei, în țara asta. De parcă ar fi un păcat să muncești pentru performanță.

Și nu e o atitudine care se vede doar în sport, ci în multe alte domenii. Întrebați orice antreprenor cinstit cât de grea e lupta cu statul și o să vedeți că nu fug de muncă, ci de stat, care nu doar că le fură din timpul pentru muncă, dar le mai dă și câte un brânci în batjocură când abia s-au ridicat după ce scapă de vreun necaz sau altul.

Domnule ministru Novak, domnilor miniștri, cum ar fi dacă de mâine statul ar răsplăti oamenii și afacerile care muncesc cinstit, în loc să-i aștepte în fiecare lună cu punga deschisă și o atitudine de luat la mișto? Cum ar fi dacă statul ar merita măcar 1% din medaliile sportivilor noștri, dacă le-ar aprecia eforturile și munca și ar întreba primul „cum pot ajuta?”. Cum ar fi dacă autoritățile ar înțelege că țara asta e formată din oameni, nu din emoji cu bani în loc de limbă? Cum ar fi dacă în loc să ne ceară respectul, autoritățile ar fi primele care l-ar acorda? Cum ar fi dacă în loc de „da, dar …” autoritățile ar zice un „bravo” sincer și atât?

Suntem singuri până la ziua de impozite

Povestea asta nu e doar despre ministrul Novak sau despre scandalul de azi. E despre zeci de ani în care o mulțime de oameni au făcut, au muncit, au trăit în ciuda statului, au închis ochii cu umilință, au mers mai departe, au mai muncit un pic, au mai plătit un pic. E despre zeci de ani în care oamenii au murit prin spitale, pe banii lor munciți o viață, într-o batjocură totală. E despre zeci de ani în care s-au sprijinit ușile ANAF-ului pentru popriri puse „din greșeală” și nerecuperate niciodată. E despre zeci de ani în care sportivii români au făcut toate sacrificiile posibile ca să ajungă la un nivel de top, prin forțe proprii. E despre zeci de ani în care am fost singuri mereu, mai puțin în ziua când ne plătim taxele și impozitele.

Ei bine, așa cum zice Ana, „ne dor toate”. Am obosit cu toții. Ana nu mai poate să tacă și bine că nu mai poate. Nici unul din noi nu mai poate. E, în sfârșit, rândul statului român să înceapă să poată.

Newsletter

Start your day informed!

Şi tu poţi scrie articole pe Democracy Mania!

Click aici
0 Comentarii
Inline Feedbacks
View all comments
Abonează-te!
Fii primul care află ce este nou pe platforma noastră.
ABONEAZĂ-TE
Fii primul care află ce este nou pe platforma noastră
Dacă ai talent la scris, eşti creativ şi ai ce povesti şi altora, alege să devii contributor Democracy Mania!
0
Spune-ne aici ce crezi despre acest subiect.x
()
x

Pune Democracy Mania pe ecranul principal al telefonului

Adauga pe ecranul principal
×