The day we give in is the day we die!

Min

Weekend-ul ăsta nu am deschis televizorul. Un lucru neobişnuit pentru mine, dar nu am avut putere. A fost suficient să intru pe net şi să văd peste tot articole, postări şi fotografii cu şi despre Colectiv.

 

Am povestit mai jos cum am trăit eu tragedia Colectiv și cum am trăit-o, de fapt, atât de mulți – incendiul din Colectiv ne-a durut pe toți, chiar dacă nu eram toți acolo. Incendiul din Colectiv este încă o rană deschisă pentru noi toți. Și încă sângerează.

31 octombrie 2015, ora 4:00 A.M.

Urla telefonul din toţi rărunchii. Dormeam. La vremea aia lucram de noapte, pentru o televiziune de ştiri, de la 2:00 la 10:00. Făceam matinalul. Mama obişnuia să mă mai sune noaptea, să mă întrebe dacă am mâncat, dacă am dormit, dacă sunt bine… ca toate mamele. Şi, de multe ori, pierdea şirul zilelor şi mă mai suna şi în weekend. Mă enervam pentru că erau singurele nopţi când dormeam. Aşa am crezut şi atunci şi am răspuns nervoasă. Doar că mama plângea, aşa că am sărit ca arsă din pat. Ştiu, nu e cea mai fericită expresie în contextul Colectiv, dar aşa s-a întâmplat.

Nu am reuşit să înţeleg mare lucru din ce spunea. Am asigurat-o că sunt acasă şi sunt bine, apoi am înţeles că trebuie să deschid televizorul. Seara adormisem uitându-mă la un film, aşa că televizorul s-a deschis pe un post care NU dă ştiri noapte. SUPRIZĂ! Era Breaking News! Am închis telefonul şi am încercat să mă concentrez.

Apoi …

Am rămas cu ochii pe ecran de la 4 dimineaţa până… până nu ştiu când. Ore în şir. Mă durea tot corpul, am plâns în hohote. Pompieri, ambulanţe, oameni urlând, strigând, telefoane sunând pe trotuar… Atunci am pus mâna din nou pe telefon. 36 de mesaje. De la mama, de la rude, de la prieteni… “Eşti bine?”, “Unde eşti?”, “Spune-mi că eşti bine”. Cam aşa erau toate. Şi nu, eu nu mergeam în cluburi. De Colectiv nici nu auzisem până atunci.

Am răspuns mesajelor scurt, printre lacrimi. În acel moment, pentru prima oară a murit în mine orice spirit jurnalistic. De obicei, când se întâmpla ceva în timpul meu liber (cutremur, inundaţii, etc), sunam în redacţie şi îmi ofeream ajutorul sau mă îmbrăcam şi mă duceam direct. Atunci nu. Atunci ceva a murit în mine. Şi era doar începutul!

Zile, săptămâni, luni…

Deşi nu eram de serviciu în momentul în care a avut loc tragedia, am prins în plin tot ce a urmat după. De la declaraţiile mai-marilor în stat cu “Nu avem nevoie de ajutor extern. Avem tot ce ne trebuie.” la declaraţiile spitalelor din străinătate care ne-au preluat răniţii: “tratament greşit”, “infecţii nosocomiale”, “rănile erau acoperite de infecţie şi viermi”, “încă un mort – numărul 50”, “încă un mort – numărul 55”, ”încă unul… numărul 65”.

Am prins demisia Guvernului Ponta, declaraţia cel puţin neinspirată a preşedintelui Iohannis “Câţi oameni mai trebuiau să moară ca să demisioneze Guvernul?”, oameni în stradă, audieri, altare de lumânări mereu aprinse …

Ce am simţit?

Durere. Fizică, psihică, emoţională.

Disperare. Ţara în care trăiesc este dureros de coruptă. Corupţia ucide. Ţara în care trăiesc îşi sacrifică oamenii pentru că nu vrea să ceară ajutor. De ce? Din mândrie? De frică? Nu îi pasă? Sistemul medical din ţara mea e bolnav, e în comă… e mort.

Speranţă. Am crezut că, odată cu tragedia de la Colectiv, se vor schimba lucruri. Cetăţenii vor deveni mai drepţi, conducătorii mai conştienţi şi mai conştiincioşi.

Şase ani mai târziu…

La Colectiv au murit 65 de oameni. Astăzi mor chiar şi de 10 ori mai mult în fiecare zi. De ce? Pentru că, deşi au trecut doi ani de la izbucnirea pandemiei, acel “avem tot ce ne trebuie” este, în continuare, o minciună care ni se spune în fiecare zi. Sistemul sanitar este bolnav cronic. Nu sunt medicamente, nu sunt echipamente medicale, spitalele ard, unul câte unul, ca o torţă. Şi mor oameni.

Românii nu sunt mai drepţi. Continuă să dea şpăgi. Pe unde se poate şi se cam poate peste tot. Mai nou, se dau şpăgi pentru certificate de vaccinare false.

Conducătorii nu sunt nici mai conştienţi, nici mai conştiincioşi. Au dat greş cu campania de vaccinare, cu dotarea spitalelor, cu instituirea unor măsuri pentru protecţia cetăţenilor care i-au ales.

La şase ani de la Colectiv, corupţia continuă să ucidă în România. În fiecare zi.

Ce e de făcut?

Suntem epuizaţi, dar nu trebuie să cedăm. Şi asta spun eu, un om care, din când în când, e în pragul de a depune armele şi de a-şi lua zborul. Dar România încă mai poate fi o mamă bună pentru oamenii ei. Cum? Chiar prin oamenii ei. Haideţi să intrăm în secretariate fără celebra pungă de cafea! Haideţi să mergem la doctor fără să-i căutăm buzunarul pentru a-l alimenta! Haideţi să ne rezolvăm treburile fără “intervenţii”! Pe rând, corect, drept, cu răbdare și determinare! Haideţi să respectăm legile ACUM. Localurile au nevoie de autorizaţii sanitare şi de autorizaţii de la pompieri în clipa în care se deschid, nu pe parcurs! Spitalele au nevoie de medicamente ACUM, nu când încep să moară sute de oameni în fiecare zi! Şcolile au nevoie de grupuri sanitare ACUM, nu după ce mor copii în latrina din curte. Maidanezii trebuie instituţionalizaţi ACUM, nu după ce un copil este sfâşiat în parc! Iar noi, ca cetăţeni, trebuie să sancţionăm orice derapaj ACUM!

Pentru că ziua în care vom renunţa (la luptă) va fi ziua în care vom muri!

 

 

Despre

Cristina Manea este jurnalist de televiziune și presă scrisă, comunicator și om al cetății conectat la realitățile zilei. Ea filtrează zilnic știrile cele mai tari și le pune în Coffee News și Ristretto News, exclusiv pentru cititorii democracymania.com.

Newsletter

Start your day informed!

Şi tu poţi scrie articole pe Democracy Mania!

Click aici
0 Comentarii
Inline Feedbacks
View all comments
Abonează-te!
Fii primul care află ce este nou pe platforma noastră.
ABONEAZĂ-TE
Fii primul care află ce este nou pe platforma noastră
Dacă ai talent la scris, eşti creativ şi ai ce povesti şi altora, alege să devii contributor Democracy Mania!
0
Spune-ne aici ce crezi despre acest subiect.x
()
x

Pune Democracy Mania pe ecranul principal al telefonului

Adauga pe ecranul principal
×